Este interesant ca au pus steagul american cu acvila in varf, nu steagul obisnuit, iar banii pentru reabiliare au fost donati din findul ambasadorului american.
Nu sunt un împătimit al veştilor furnizate de către presă. Aceasta după ce, ani de-a rândul nu a făcut decât să bată cu telul în apă uşor emulsionată cu veşti subţiri ori socotite generatoare de apetit la lectură. Drept urmare, vizita mea la Moardăş (00001) nu s-a înscris în vreo prelungire de veste venită, potrivit căreia pe acolo s-ar derula ceva important.
Pentru a intra însă în subiect, mă folosesc însă de aceeaşi presă – colectată ulterior vizitei, nu pentru a echilibra lucrurile, ci pentru a arăta cât de oarbă poate fi.
„Monumente lăsate în paragină de românii nepăsători au ajuns să fie salvate de străini. În Sibiu, de exemplu, o biserică ridicată acum 700 de ani, care stătea să se dărâme, a fost salvată de americani, care au investit în restaurare 50.000 de euro.” – a titrathttp://www.digi24.ro/stire/SIBIU-Americanii-si-nemtii-ne-dau-bani-sa-ne-restauram-bisericile_45335. Ziaristul nici măcar nu pare a şti că monumentul nu este al românilor, decât ca proprietate superioară, deţinută de naţiunea dominantă şi responsabilă cu bunurile culturale ale României, ci a celor care au mai rămas din comunitatea saşilor, reprezentaţi, din punct de vedere al gestiunii patrimoniului, de către Consistoriul Evanghelic de la Sibiu.
Am căutat insistent pe autorul proiectului şi principalul responsabil german (bavarez) al execuţiilor. Am dorit să-i aflu în primul rând calitatea profesională (arhitect? Inginer?), apoi competenţele în virtutea cărora putea acţiona asupra monumentului. Nici prin gând nu mi-ar trece că întreaga operaţiune s-ar fi derulat fără un arhitect sau constructor autorizat! Nu l-am găsit, nici presa nu s-a interesat pentru a-i onora numele. În schimb, au ieşit la iveală „voluntarii”. „Reprezentanţii Şcolii Tehnice din München, printre care Hans Seger, directorul şcolii şi Hans Gröbmayr, coordonatorul studenţilor implicaţi în procesul de restaurare”. Cei din urmă par să fi fost „peste o sută de tineri din Germania, care au muncit zi şi noapte”. Cu alte cuvinte, întreaga responsabilitate de competenţă şi profesionalism a fost pusă în seama unor anonimi inimoşi.
În două etape, pe lângă efortul bavarezilor, s-au adăugat şi banii Ambasadei SUA din Bucureşti, în sumă totală de 39.200 dolari, dislocaţi din „Fondul Ambasadorial pentru Conservarea Obiectivelor Culturale ale Departamentului de Stat al SUA”. Abia dacă pot să-mi imaginez că Ambasada ar fi dat banii fără să vadă proiecte, autorizaţii etc., numai pentru că ar fi acordat credit nelimitat unor cetăţeni germani. Şi totuşi, ar fi fost destul ca măcar unul dintre membrii colectivităţii Ambasadei ar fi avut minime cunoştinţe de arhitectură, nu istorică – cum ar fi mai dificil de aşteptat, ci de estetica finisajelor.
Acum o să vedem pentru ce au fost banii, lucrările şi aplauzele.
Zidăria curtinelor de fortificaţii este cenuşie. Cimentul, care dă cromatica peste tot, a curs din belşug (0001, 0002). A acoperit cărămizile, pietrele, rosturile dintre ele. Parcă oamenii ăştia nu ştiau cum se construiseră zidurile atacate, parcă nu auziseră vreodată de incompatibiltăţi în termeni scurţi, dintre materialele originale şi cele adăugate cu fervoare de salvatori expeditivi. Parcă, veniţi din altă lume, paralelă, nu auziseră de cârâielile unor conaţionali germani la adresa restaurărilor care se executau prin preajmă, la alte monumente din România, din învecinatul judeţ Braşov, parcă nu auziseră despre campania de formare a meşterilor tradiţionali, care lucraseră numai cu mortare de var, având Viscriul în epicentru. Fără să ştie ori să ţină seama de legea românească a construcţiilor, care prevede inscripţionarea şantierelor, cu tot dischisul (antreprenor, arhitect, finanţator, termene etc. etc.) ni s-a lăsat în urmă, de „admirat”, o… scândură (00011)! Tot ceea ce făceau ei, era bun şi de aplaudat! Contrapuse cele două situaţii, nu pot fi comentate decât strâmbe judecăţi ori gesturi vecine cu ipocrizia ale uneia şi aceleiaşi comunităţi exterioare României.
Operaţiunile de betonare au cuprins însă şi biserica medievală, mai veche decât curtinele (0003, 0004, 0005). Cromatica se combină, de astă dată, cu o grosolană curgere şi năclăire a pietrăriei de ancadramente gotice (0006). Într-o manieră care este de oprit şi condamnat la oricare cârpaci zidar de pe la mijlocul secolului XX, nu care operează pe monumente istorice de clasa A (importanţă naţională)!
Nu a fost, deajuns! În biserică s-a săpat incisiv în câteva locuri (0007, 0008). Cuvântul arheologie nu a apărut nicăieri, nici vreun specialist responsabil nu se poate regăsi în vreo informaţie. Drept urmare, s-au găsit podele, s-au clădit la interior „bazine” de vizibilitate… Iar ca să ne convingă cât de mult preţ s-a pus pe arheologia monumentului, materiale arheologice ne-au fost lăsate la vedere (0009), pentru a putea fi prinse în imagini incontestabile.
Acest „aranjament”, peste care flutură şi astăzi drapelul landului Bavariei (00010), este unul dintre cele mai sărite din normalitatea către care am putea tinde în anii din urmă. Parcă s-a operat în ţara nimănui, în ţara celor care nu mai au nici cel mai mic habar despre gestionarea monumentelor, acolo unde un proprietar public lasă mână liberă oricărui tip de intervenţie, ba chiar, în urmă, transformându-se în marionetă aplaudantă.
În această clipă, ansamblul de la Moardăş se ţine sigur mai bine în picioare, dar are stigmatul unei încropeli scandaloase, cu posibile consecinţe penale.
Biserica evanghelică fortificată, Moardăş (DN14 Sighişoara-Sibiu)
Povestea începe pe la 1880…
Biserica fortificată Moardăş/Mardisch, pe cînd avea turn şi drumuri de strajă (desen de Schlichting)
…cînd turnul aflat în partea de vest a bisericii se arăta a fi cam la ananghie structurală. În timp ce mai tot satul (ehee, comunitate săsească, toţi pentru unul, unul pentru toţi, nu fiecare de capul lui), de la vlădică la opincă se afla în pădure să aducă lemn pentru sprijinirea turnului, acesta nu mai suportă tensiunea aşteptării şi se prăbuşi.
Şi aşa i-au rămas urmele sub formă de movilă pînă în zilele noastre, cînd şi biserica însăşi începu să dea semne de oboseală, învinsă nu de asupritori, ci de democraţia care le deschise calea şi ultimilor saşi rămaşi în satul pe care ei îl întemeiaseră.
Timp de 15 ani ansamblul rămase pustiu. Micile reparaţii de întreţinere executate de către
proprietar păreau doar să amîne momentul în care istoria avea să-şi urmeze implacabilă tendinţa de a se repeta. Şi totuşi datorită acestor mici lucrări clădirile au rezistat pînă în momentul în care soarta şi acţiunea au adus laolaltă o mînă de
oameni sprinteni, care i-au sărit în ajutor.
…iar istoria se mai scrie şi astăzi
Mark H. Gitenstein şi Libby Gitenstein la Moardăş
Şi aşa de bine prinse fondul acesta, că acum, după doi ani de cînd începu tărăşenia, biserica nu mai este în pericol. Ba mai mult, are prieteni care i-au rămas aproape şi şi-a cîştgat şi alţii noi, care pun cu toţii barbă lîngă barbă, să găsească o cale de-a lăsa şi celor ce vin o istorie vizibilă şi palpabilă.
Şi uite aşa a ajuns Excelenţa Sa împreună cu soţia la Moardăş, sătuc ascuns de dealurile printre care şerpuieşte apa Calvei, de se cruceau băbuţele de aşa minune şi de steagurile de mătase. Aşa onoare n-a mai trăit nici primarul, nici subsemnata.
Pe post de happy-end…
…nu pot să nu vă spun de cuvintele bune pe care le-a rostit ambasadorul, un pasionat de cultură şi patrimoniu (de altfel l-a şi menţionat de cîteva ori pe Charles, Prinţ de Wales, pentru eforturile pe care le depune pentru conservarea patrimoniului transilvan), care a apreciat cum se cuvine moştenirea săsească a Moardăşului, “mai veche decît Statele Unite“.
Şi închei povestindu-vă că în vremurile aspre de demult era posibil în unele locuri să se dea alarma de atac foarte repede dintr-un sat în altul, pentru că dintr-un turn de biserică fortificată se vedea următorul şi tot aşa. Astăzi au apărut clădiri noi şi poate păduri care nu mai lasă turnurile să comunice vizual.
Dar chiar şi aşa, pe 28 octombrie 2011 din biserica fără turn de la Moardăş s-a văzut America.
Acoperiş "verde" la accesul în cor
Accesul în cor fără plante, dar la fel de eco după reparaţii
S-au spus lucruri frumoase...
...steagurile nu au fluturat din lipsă de vînt...
...tricolorul în stand-by
...şi panglica a fost tăiată
o bucăţică de panglică a fost purtată pe toată durata ceremoniei. Respect!
Turul final al ansamblului
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu